În ianuarie 2007 m-am plimbat gol prin Universitatea Națională de Arte din București, acolo unde am studiat și absolvit cursurile de pictură.
Incheierea studiilor universitare s-a petrecut în 1996 iar vreme de unsprezece ani care au urmat acestora am asistat aceeași catedră de pictură, oferindu-mi sprijinul catorva generații de studenți. O lungă perioadă de timp care m-a avut în mijlocul celei mai importante instituții de învățământ artistic din România.
E de notorietate faptul ca șase ani de studiu în incinta unei școli artistice atrag dupa sine, simptomatic, un recurs diferențiat al reacțiilor studenților. Admiterea în Universitate (la vremea mea se chema Academia Națională de Arte) manifestă printr-un flux de emotivitate și schimbări la nivel personal, urmată de reacțiile provocate de adaptarea la sistemele teoretice și practice ale școlii, refuzul sau asumarea valorilor și nonvalorilor instituției artistice, toate au ca rezultat un deznodămât în planul sufletesc, intim al absolventului.
Astfel sugerez felul în care în ultimii doi ani ai studiilor mele mi-am creat un sistem, diletant, de reacții la habitusurile și mentalitatea de lucru, altminteri foarte onorabile, ale profesorilor mei. Sesizam deficientele unui întreg dar mă făceam incapabil să identific părțile acestuia. Îmi aduc aminte cum le spuneam colegilor apropiați că trebuie să participe un student, prin replici, la evenimentul pedagogic al invățătorilor: "mai importantă decât ascultarea obedientă este conflictul pe care îl are studentul cu Școala de Arte". Anticipam, prin scrisori și răspunsuri entuziaste, un eșec pe care îl suferă absolventul la contactul cu aerul toxic al societății și vieții culturale românești. Raspunsul fără de anticorpi pe care îl formula Școala de Arte din București în tineri constituia, pentru mine de atunci, un scandal, niciodată mărturisit lămurit. Autismul mi se părea a fi boala cronică a studenților absolvenți ai unei astfel de instituții, insuficient hrăniți pentru răul ce-i aștepta afară.

Relația dintre insul studios și instituția artistică a revenit mult mai târziu, în alte forme de agregare. Ca părticică de-acuma a aceluiași mecanism pe care m-am supărat naiv, odinioară, am simțit astăzi să formulez o replică cu aer "matur cultural". Necazul meu actual evoca chestiuni grave simțite "din interior", de la nivelul catedrei, al noilor mei colegi. Remarcam eșecul relațiilor dintre profesorii mai vârstnici și cei tineri, felul în care acestea se lăsau purtate de invidie și egoism.
Nuditatea unuia dintre aceștia expusă tranșant în spațiul în care ne trăiam profesia de învățători mi-a părut a fi soluția unei echitabile manifestări. Netitatea iscată între pilea intimă și spațiul "tuturor". Era răspunsul meu insolit la același fel de autism pe care l-am distins ca student. Am hotărât ca aceasta să se constituie, dupa consumarea performance-ului, într-o expoziție la HT003, alături de doi colegi profesori ai Universității de Artă din București: Ciprian Paleologu și Andrei Ciubotaru. Întâmplarea a avut loc în martie 2007. Îndată dupa aceasta, doi dintre noi am fost chemați de seful Catedrei de Pictură și apropiați ai acestuia să dăm seama la cele întâmplate. "După ce te-am facut lector tu ai de comentat?"- mi-a replicat unul dintre aceștia. Am constatat că o astfel de acțiune are ca rezultat o tulburare suplimentară a apelor, nicidecum o clarificare a lichidelor. În 2009 am părăsit U.N.Arte din București.